Andrei Gheorghe, care a murit la vârsta de 56 de ani, a părăsit eterul în urmă cu doi ani, însă a continuat să-şi exprime opiniile fără menajamente pe Facebook. La sfârşitul anului trecut, omul care a făcut istorie în radio şi televiziune s-a declarat dezamăgit de societate, obosit şi scârbit de conducătorii ţării, pe care „i-a blestemat“ în stilul caracteristic.
Cu o cultură vastă şi un spirit caustic, o inteligenţă fină şi o ironie usturătoare, Andrei Gheorghe a fost într-adevăr omul care nu s-a ferit niciodată să spună lucrurilor pe nume şi să-i critice inclusiv pe cei alături de care a lucrat.
„«Aroganţa e o soluţie împotriva excesului de democraţie» (declaraţie ce-i aparţine – n.r.) Să zicem că e o afirmaţie mişto. Sunt ăştia care cred că sunt egali cu mine, dar nu sunt. Adrian Năstase, Dan Voiculescu şi alţii ca ei. Sunt nişte papiţoi, inculţi, proşti, hoţi, din familii nasoale, cu sânge prost şi rasă proastă. Am lucrat cu câţiva dintre ei, dar nu am lucrat niciodată pentru ei. Lucrez cu oricine, oricând. Am înşelat vreodată? Am minţit vreodată? Când am lucrat cu vreunul dintre aceşti temporali, am făcut altceva decât ceea ce am crezut că e corect?“, spunea Andrei Gheorghe într-un interviu pentru „Adevărul“.
În aceeaşi discuţie, Andrei Gheorghe a declarat că este un patriot şi un om loial: „Sunt patriot, dacă te iei de ţara mea, te nenorocesc. Sunt foarte loial, asta-i ţara mea, asta-i limba mea. Don’t fuck with me, I’m respecting you. (n.r. – Nu-ţi bate joc de mine, eu te respect). Sunt foarte loial faţă de prieteni, faţă de oamenii care îmi dau să mănânc. Foarte loial. Asta e România, mie nu mi-e jenă să mă duc pe Coasta de Azur şi să-l aşez pe un ţigan la masa mea. Mie nu mi-e ruşine niciodată, oriunde în lumea asta, dacă strigă un român după mine. Sunt români de-ai mei. Români suntem toţi. Prietenul meu ungur, care a descoperit că e ungur la Cluj, e român. Eu, o parte rus, o parte evreu, o parte ţigan, o parte dracu’ ştie ce-oi mai fi, sunt român. Ăsta e arealul meu, asta e ţara mea, locul în care trăiesc, ăştia-s oamenii mei. Dacă te iei de ei, îţi dau în gură. Am şi fost în situaţii de genul. Am ajuns la poliţie în Monaco, pentru că au luat-o de la masa mea pe o ţigancă ce vindea flori. “
În septembrie 2017, Andrei Gheorghe a vorbit din nou despre România şi despre „generaţia de sacrificiu“, cu vădită dezamăgire faţă de modul în care a evoluat societatea de la Revoluţie şi până în prezent, şi a încheiat cu un blestem:
„Sînt obosit. Am fost «generaţia de sacrificiu» şi am crezut că după un drum lung şi greu o să ajungem într’o poiană cu soare şi flori. Dar nu a fost aşa. Drumul nu ducea nicăieri şi într-o zi, sătui de foame şi mizerie, ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii şi am crezut că după un alt drum lung şi greu o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e sălcie, terenul mlăştinos şi cei mai nevolnici şi netrebnici dintre noi se răsfaţă în caleşti scumpe, copiii lor ni se urcă în cap şi dansează ţonţoroiul, iar părinţii noştri mor încet de piocianic. Fraţii fug scîrbiţi şi-şi caută fericirea în alte zări. Speranţa a leşinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall, iar eu îmi număr firfireii şi mă gândesc dacă-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În faţă nu văd nimic decît beznă şi întuneric, în jurul nostru doar mizerie şi dezmăţ şi nu mai pot şi nu mai am răbdare. Am inima uscată şi-n gură gust de cenuşă. Vă blestem conducători ai României şi-n puşcărie dacă v-aş băga pe toţi, cu nimenea nu aş greşi. Vă blestem cu spitalele, şcolile, şoselele, şpăgile, înfumurările şi prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriţi stînd la coadă, să trăiţi din salariu şi să vă petreceţi bătrâneţea cu o pensie obişnuită, într-un oraş obişnuit, cu doi copii obezi şi beţi în sufragerie şi cu părinţii în întreţinere pe veci. Sînt obosit şi drumul nu se mai zăreşte.“
