După un proces care a ținut 6 ani de zile, o româncă în vârstă de 66 de ani, care a lucrat în Italia ca îngrijitoare de bătrâni, a fost condamnată la 10 luni de închisoare cu suspendare, acuzată fiind că a lăsat singură în casă bătrâna pe care o îngrijea și a plecat definitiv de la locul de muncă. Cazul ne-a fost semnalat de sindicalistul Radu Nicolae, președintele Asociației APS CUORE ETS din Italia.
Conaționala noastră, cu inițialele P.F., a fost învinuită că a părăsit locul de muncă fără preaviz, lăsând-o singură în casă pe bătrâna pe care o îngrijea. Fapt contestat de îngrijitoare, care a susținut mereu că a înștiințat în timp util angajatorul de intenția sa, doar că nu și-a prezentat demisia în formă scrisă, ci doar verbal.
Un amănunt de o mare importanță în procesul care tocmai s-a încheiat, badanta nu a putut dovedi nicicum că a respectat perioada de preaviz. Conform normelor în vigoare, când lucrătoarea dorește să plece definitiv de la locul de muncă trebuie să prezinte angajatorului o scrisoare de demisie și să respecte perioada de preaviz.
Scrisoarea de demisie este mai importantă decât se poate crede! Multe femei își înștiințează angajatorul doar verbal privind intenția de a demisiona, iar uneori, ca și în cazul de față, acest amănunt trecut cu vederea poate avea consecințe grave.
Iată ce a povestit la telefon îngrijitoarea condamnată că a plecat fără să anunțe angajatorul și a lăsat de una singură, în casă, bătrâna pe care o îngrijea, pentru publicatia Rotalianul:
„Am ajuns în Italia în luna mai 2014 și imediat am început să lucrez la această familie. Îngrijeam o bătrână în vârstă de 85 de ani pe atunci, undeva, într-o zonă foarte izolată din regiunea Emilia-Romagna. În tot cătunul ăla, departe de oraș și în apropierea unei păduri, mai erau doar vreo 6-7 case locuite. Îmi era greu, dar aveam nevoie de bani și am acceptat locul de muncă.
Nu cunoșteam limba italiană, știam prea puține cuvinte și nu am înțeles mare lucru din ce scria pe contractul de muncă pe care mi l-au pus în față, așa că am semnat fără să știu că în cei 850 de euro care mi-i plăteau lunar erau cuprinse toate celelalte drepturi ale mele: banii de concediu, al 13-lea salariu (tredicesima) și lichidarea (TFR). Toate aceste drepturi îmi erau plătite lunar, puțin câte puțin, în cei 850 de euro!
Abia după un timp, o prietenă de-a mea mi-a deschis ochii și m-a făcut să înțeleg că erau prea puțini bani pentru munca depusă. Am hotărât să mă prezint la un sindicat, unde au calculat cum ar fi trebuit să fiu plătită și a rezultat că, după 11 luni de lucru, angajatorul ar fi trebuit să-mi dea din urmă 5 433 de euro!
Vă închipuiți ce ochi mari au făcut când le-am spus? Ei, bine, din acel moment a început calvarul și era logic că eu nu mai putea sta la acel loc de muncă. Le-am spus să-și caute pe altcineva, că eu am intenție să plec. Două luni am mai stat după ce le-am adus la cunoștință intenția mea, așteptam să își găsească pe altcineva în locul meu, nu și-au găsit, așa că eu am plecat oricum. I-am avertizat și în ziua plecării, dar ei nu au luat în considerație nicicum.
La câteva zile după plecare m-am prezentat la Ispettorato Nazionale di Lavoro unde am depus o plângere cu speranța că îmi voi recupera de la ei banii pe care trebuiau să mi-i dea. M-au chemat la o înțelegere, mi-au propus să-mi dea 2 000 de euro din cei peste 5 000 și nu am acceptat. Erau banii mei, îi meritam, muncisem pentru ei, de ce să accept jumătăți de măsură?
Când au văzut că nu-i chip să cădem la o învoială, care să-i avantajeze pe ei, bineînțeles, mi-au făcut plângere penală și m-au acuzat că am lăsat-o pe bătrână de una singură, plecând de la locul de muncă fără să-i înștiințez. Greșeala mea cea mare a fost că atunci când i-am anunțat că plec nu le-am prezentat scrisoarea de demisie, ci doar i-am anunțat verbal.
Au profitat de acest lucru și uite așa, pe data de 9 iulie 2021, m-a sunat avocatul și mi-a adus la cunoștință că sunt condamnată la 10 luni de închisoare cu suspendare și că trebuie să prestez o lună jumătate de muncă în folosul comunității.
În concluzie, eu sunt cea care acum trebuie să mai lucreze o lună jumătate gratis în Italia! Mă simt umilită, neajutorată, de când am primit această veste nu mai pot mânca și nici dormi noaptea. Am luat legătura cu un alt avocat care sper din suflet să mă ajute să ies basma curată din tot acest coșmar pe care îl trăiesc și sunt hotărâtă să merg până la Curtea europeană a drepturilor omului dacă va fi cazul.
Nu se poate să fim atât de înjosite, suntem ființe umane, nu roboți! Ne distrugem sănătatea fizică și mintală, iar uneori suntem aruncate fără milă, în mijlocul drumului. Până când?”
Pentru o informare corectă a drepturilor și obligațiilor personalului casnic din Italia, vă invităm să consultați „Contratto Collettivo Nazionale del Lavoro Domestico”, valabil pentru anul 2021.
