Într-un articol de o sensibilitate emoționantă, Elena AGAPI a relatat pe un site al unei asociații românești din Italia, povestea Marianei, o badantă româncă care a venit să muncească pe brânci în Italia pentru o viață mai bună dar a ajuns să-și plătească cu ultima lichidare biletul de avion spre România pentru a putea să moară acasă.
Vezi mai jos istoria care nu poate decît să pună pe gînduri orice om de bună credință.
„Nebuna” de pe străzile Romei
“Într-un august, trecând pe o străduţă în faţa unei farmacii dintr-un cartier din Roma unde locuiam, o femeie, panicată că nu găsea drumul spre “locul de muncă”, se oprise în faţa mea şi tremurând mă întrebă într-o italiană stângace dacă ştiu unde este un parc ce se află în faţa unor magazine. Totul era confuz, pentru că nu dădea indicii concrete. Mi-am dat seama că e româncă şi i-am vorbit direct în româneşte, moment în care a izbucnit în plâns, rugându-mă să n-o abandonez acolo, că s-a rătăcit şi evident e disperată.
În august, majoritatea italienilor cât şi angajaţii sunt plecaţi în concedii. Oraşele, în cazul meu Roma, sunt parcă nelocuite: puţine persoane pe străzi şi puţine magazine deschise, transportul în comun are orar redus, alimentarele şi farmaciile fac “de tură”, fiind deschise cam una din şapte pe cartier. După ce am calmat-o pe femeia panicată, am aflat că se cheamă Mariana, că are 44 de ani şi din ce oraş este. Trebuia să cumpere o reţetă bătrânului unde lucra “fixă”, dar, cum farmacia de lângă bloc era închisă pentru două săptămâni, o adusese cu maşina soţul unei românce cunoscută în parc, urmând ca ea să se întoarcă pe jos, peste un pod, drumul nefiind în opinia acestuia prea complicat. Nici nu era, dar Mariana, necunoscând zona pentru că era doar de o săptămână venită şi trezindu-se acum între două poduri, mergea când în sus, când în jos, constatând de fapt că nu mai ştia cum să se întoarcă.
Adresa nu o ştia, telefon nu avea, fiind blocat din cauza unui PIN introdus de trei ori greşit, şi avea în mână doar cheile de la casa bătrânului, pastilele şi restul de la farmacie, câţiva euro. Şi-aducea aminte că în zona căutată de ea exista o mini-alimentară românească.
Ajutându-mă în felul acesta să mă orientez, am mers de mânuţă până acolo, o distanţă de aproximativ un kilometru. Deja după o ultimă intersecţie, Mariana a recunoscut zona cu părculeţul şi magazinele care, cum v-am zis, erau toate închise pentru “ferie” (concediu). A izbucnit din nou în plâns, îmbrăţişându-mă, iar eu i-am lăsat pe o bucăţică de hârtie numărul meu de telefon aşa încât, imediat ce va fi posibil, să mă contacteze, ea neştiindu-l pe al ei.
După o lună îmi sună telefonul, de unde aud o voce îndrăzneaţă:
– Alo, Cristina? (aşa mă recomand multora) Zice: sunt nebuna care fugea ca disperata pe străzile Romei! Nu înţelegeam, uitasem. Adaugă: Sunt Mariana… farmacia… bătrânul…
– Aaaa… Mariana, ce faci? Cum o duci? Cum s-a încheiat acea zi?
Aşa cum specificam la regulile generale NU POŢI LIPSI decât un timp limitat, acordat problemei pentru care ieşi şi cronometrat. Pentru Mariana, până jos, la farmacie, erau suficiente 10 minute, dar dânsa lipsise mai mult de o oră. Bătrânul şi-a sunat fetele, ele la rândul lor pe Mariana, aceasta fără posibilitatea de a fi contactată, în fine, a avut o zi grea, urâtă şi depăşită cu amar.
Viaţă chinuită de badantă
Acel loc de muncă era definitiv pentru Mariana, în locul unei românce care se retrăsese acasă. Mariana venise în Italia direct din Germania, unde lucrase trei luni la un restaurant italian şi unde fusese plătită doar o lună şi jumătate. Fiind mereu amânată pentru cât lucra, a decis să plece de acolo şi să vină în Italia, unde o cunoştinţă îi găsise acest loc de badantă la bătrân. Ca multe altele, înfrunta gerul, fiind motivată de o familie cu doi fii.
Schimbatul locului de muncă în particular la “fix” este foarte greu, pentru că te înveţi în familia cu care lucrezi, considerând că deja ai învăţat “stilul italian” şi, schimbând, constaţi că de fapt o iei de la capăt. Alte mofturi, alte capricii şi alte aptitudini. Dar schimbarea serviciului Marianei dintr-o ţară în alta era o dublă suferinţă.
După o lună de la telefonul primit de la ea, Mariana se afla înt-o altă situaţie disperantă. Se trezise la uşă cu românca ce plecase şi care-şi voia înapoi locul de muncă. Multe păţesc aşa ceva! În aceste situaţii patronul, bătrân fiind, întotdeauna preferă pe “cea veche”, pentru că sunt precum copiii care se ataşează de mamă. Aşa Mariana mea, deşi plătise 200 euro locul de muncă (existând o speculaţie murdară în acest sens), se trezeşte că are 5 zile la dispoziţie să părăsească locul. Am început să dau telefoane, găsind un loc de badantă la o bătrână.
Bucurie mare dar… din lac în puţ. Bătrâna era la prima badantă şi nu accepta sub nici o formă să aibă pe cineva în casă. Chinul tuturor! Bătrâna suferea, fiicele ei n-o puteau convinge, Mariana lupta să se facă din ce în ce mai plăcută… În fine, după o lună şi jumătate, au dus-o pe bătrână la spital, unde a şi murit. Mariana avea datorii mari în ţară (ca mulţi alţii) şi nu putea să se întoarcă acasă.
Dar, de când plecase bătrâna în spital, eu deja îi căutam din nou alt loc de muncă, aşa încât, atunci când bătrâna s-a stins, Mariana deja era acceptată ca badantă pentru un bătrân ce locuia în Inferneto, la 30 km de Roma. De data aceasta bătrânul avea nevastă, însă el era în fază terminală a unui cancer şi ţinut sub sedative puternice. Nu avea să fie pentru mult timp serviciul. Speranţa există mereu, mai ales când sunt doi, soţ şi soţie, gândind la rece zici că, dacă pleacă unul, rămâne al doilea care are nevoie de ajutor. Și iată că Mariana se vede la al treilea loc de muncă. Știţi cum e zicala aceea: “unde-i bine nu-i de mine, unde-i rău hop şi eu!”
Familia de bătrâni locuia la o casă cu etaj, necurăţată de un an, cu grădină mare, cu un bolnav terminal ce nu dormea noaptea şi cu doi câini, “mânca-i-ar mama”, care mâncau la masă cu proprietara, deci implicit cu Mariana. Chiar dacă era iarnă, uşile casei nu trebuiau închise niciodată ca să permită acelor “sufleţele de animal să iasă la pipiluş” când vor. Vă închipuiţi ce rol avea Mariana mea în acea casă congelată, dar sigur de badantă nu! Jaleee!!! Caută iar, dar până găseşti, timpul trece. Nu-şi permitea să stea fără salariu, trebuind să reziste cum poate.
După trei luni în sfârşit am găsit loc de babysitter tot “fixă”. Între timp murise şi bătrânul cu tumoarea. iar bătrâna a mai rămas două luni, apoi s-a mutat în satul său natal. Buun! Mariana începe munca la familia cu două fetiţe drăgălaşe, unde se părea că “nu avea mare lucru de făcut”, aşa cum i se spusese la interviu. “Era şi cazul”, zice Mariana. Vorba aia curat peste curat, de gătit nu trebuia să gătească pentru că gătea “doamna” şi avea camera ei în afara apartamentului familiei. Deci nu avea să fie deranjată, ci, dimpotrivă, i se respecta intimitatea.
Dar realitatea era alta! Era culcată, draga de ea, la subsolul blocului, într-una din boxe, unde avea un pat, o măsuţă şi o baie improvizată, iar umiditatea, e lesne de înţeles, era cu mucegai pe pereţi.
A doua zi a început activitatea şi Mariana s-a dovedit a fi prima care a rezistat multe luni acolo, căci toate plecau după trei luni.
Doamna, mama fetiţelor, era fixată cu curăţenia la nivel de obsesie. Făcea trei maşini de spălat la zi, cheltuind 500 euro pe lună doar cu detergenţii, în aceeaşi măsură fiind şi de călcat. Zilnic, Mariana trebuia să calce, să aspire şi să spele pe jos cei 300 metri pătraţi cât avea apartamenul, plus 4 balcoane, apoi să ducă fetiţele în parc şi să pregătească şi ingredientele pentru cină.
Pe lângă Mariana, care era fixă, venea încă o persoană de două ori pe săptămână să facă în profunzime fiecare cameră. Dacă doamna era indecisă cu ce să se îmbrace dimineaţa, analiza 5 bluze, alegea una şi restul le dădea la spălat pentru că intraseră în contact cu exteriorul şifonierului, le atinsese şi nu era igienic. Era cu probleme mari! Ritmul şi atmosfera muncii în acea casă erau foarte stresante. Apoi, micuţele erau foarte răsfăţate şi erau momente când se comportau urât cu Mariana, aceasta neputând să rezolve situaţiile, căci prima regulă: “nu-mi pui copiii mei la punct niciodată”.
În fine, după o luptă de 10 luni de rezistenţă, Mariana mi s-a plâns că o doare tare o zonă între sân şi subraţ, aşa am aflat că are un nodul de circa 20 de ani şi care s-a mărit, dar refuză orice fel de control medical. De la o zi la alta stresul creştea la muncă, părinţii copiilor certându-se aproape în fiecare seară între ei, cu urlete demenţiale. Mariana voia să plece, dar numai acasă nu. Eu deja o sfătuiam să pună punct şi să meargă în ţară la familia ei.
În ceea ce priveşte familia ei, dânsa, ca multe alte badante, nu doar că avea probleme mari, dar nici nu vreau să intru în latura privată, aparte că nici nu cunoşteam prea multe detalii. Ceea ce vă pot spune e că făcea pe mama, soţia, apoi pe bunica, exact ca toate care sunt plecate, prin telefon. Deci, Mariana trebuia să schimbe locul de muncă, dar nu-i mai găseam în altă parte, nu se mai ivea nimic. Cu drag o recomandam oriunde, pentru că nu te făcea de râs acolo unde-i găseai de muncă, fiind harnică, curată, răbdătoare, isteaţă şi era îndrăgită peste tot. Însă într-o zi şi-a găsit singură, tot ca badantă pentru un alt bătrân, printr-o altă cunoştinţă de-a sa, la 30 km de Roma, într-un orăşel.
Lupta cu propria boală
Ţineam legătura telefonică zilnic. Între timp eu insistam să meargă la control, mai ales că începuse să sângereze zona cu nodulul, aşa începând o serie de analize şi ecografii. A reînceput ca badantă, dar s-a găsit că are pe cap şi bătrânul văduv şi un fecior de-al lui, un holtei de vreo 40 de ani, fiind plătită cu un salariu foarte mic. Au trecut câteva luni şi Mariana a terminat investigaţiile medicale primind diagnosticul pe care nu şi-l doreşte nimeni niciodată.
Uite aşa, cu lupta de a rezista locurilor de muncă vitrege, Mariana începea şi lupta cu boala care avansa. Avea extinsă o familie de noduli acum. Nu a vrut să se retragă în România. Voia să-şi dea o şansă medicală aici în Italia, unde să zicem că eşti tratat altfel. Acasă trebuiesc bani, zicea, şi avea dreptate. A fost programată pentru operaţie la Roma, la spitalul San Giovanni, unul din spitalele bune. Şi-a luat zile din concediu, venise din România fiul şi nora, fiul găsind ceva de lucru pe şantier, dar foarte puţin şi nora înlocuind-o pe Mariana la “fix”.
Operaţia a reuşit, dar drumul spre însănătoşire era încă lung. A continuat cu chimioterapia, urmând perioada de cădere a părului. Timpul trecea, nora şi fiul trebuiau să se întoarcă în România pentru că serviciu nu prea găseau şi mai trebuia să se nască şi un bebe. Mariana urma să finalizeze cu alte serii de analize, ca apoi să plece şi dânsa definitiv. Părea că treburile intră pe un făgaş normal. Salariul tot mic, dar, de acuma, biata Mariana se învăţase cu exploatarea, mulţumită că, o dată la două zile, poate să fugă să-şi facă atât analizele cerute, cât şi tratamentele injectabile prescrise.
Un nou calvar de badantă
Vine toamna, vine barza! Mariana devenea bunică prima dată celei mai minunate fiinţe din familie ce-i dădea sens vieţii, o fetiţă. A găsit o persoană să o înlocuiască la bătrân şi a plecat pentru două săptămâni în România. La întoarcere, persoana lăsată să o înlocuiască a combinat, cum multe combină, “furând” locul de muncă al Marianei, aceasta fiind nevoită să-şi caute de lucru. Plâns, tristeţe, ceartă, discuţii, boală şi poftită în drum.
A găsit după o săptămână iarăşi la un bătrân, dar senil bine, fără echilibru, foarte înalt şi voluminos, amănunte pe care mereu le descoperi abia după ce începi munca pentru că la interviu când mergi (culmea!) bolnavul nu mai este bolnav şi familia bolnavului, în majoritatea cazurilor, ascunde realitatea, altfel nu găsesc badante, mergând pe ideea cât va sta, va sta noua badantă. A început deci acolo, pentru ca apoi Mariana să mai facă o operaţie şi chiar lucra aşa cu punga-sondă agăţată de cot într-o sacoşă. I-a fost foarte greu, s-a chinuit aşa, trebuind să fie atentă mereu pentru că bătrânul avea obiceiul şi lovea cu bastonul, de vreo două ori prinzând-o chiar.
După o perioadă, Mariana a găsit de lucru la o pereche de bătrâni, aşa lăsând bătrânul senil. Un alt început, mereu cu speranţe pozitive. Acolo a rezistat doar o lună, căci au culcat-o pe hol, două dormitoare fiind ţinute sub cheie şi pus la dispoziţie doar o cameră ce servea bătrânilor. Bătrâna se plimba sus-jos toată noaptea şi bătrânul toată ziua. Apă caldă nu, detergenţi nu, nici de rufe, nici de spălat casa, bătrânii nefiind prea mult sănătoşi cu capul.
A plecat de acolo pe neaşteptate, fără să aibă un alt loc de muncă, dar nu era nici de stat. După ce s-a chinuit trei săptămâni dormind la o aşa zis prietenă ce-i dădea mai mult probleme decât o ajuta, Mariana şi-a găsit servici la o bătrână văduvă. Părea că e binişor, dar pe Mariana nu o mai interesa prea mult să mai alerge după alte locuri de muncă pentru că decisese că acesta e ultimul loc de muncă în Italia, urmând să se retragă definitiv acasă. Terminase cu analizele stringente, terminase cu seria de operaţii, părea că totul era sub control şi în linie dreaptă, fapt pentru care a decis să încheie acest capitol şi în maxim trei luni să plece acasă şi să-şi crească nepoţica.
Final tragic
Povestea Marianei se încheie. Trecută prin multe, Mariana, termina cele trei luni de muncă, însă urma cu alte trei luni de comă, căci intrase în metastază galopantă. Adusă în comă la Roma, am vizitat-o zilnic până când a trebuit trimisă acasă, dar nu să-şi crească nepoţica, ci într-un alt loc rece, umed şi adânc…
Cu banii din lichidare Mariana şi-a plătit ultimul bilet de întoarcere acasă…”
