Povestea unei badante românce din Italia. Mirela Iftimoaie lucrează ca „badantă” în Italia de 16 ani

Italia este țara europeană cu cea mai îmbătrânită populație, iar cifrele cresc an de la an. În sectorul asistenței familiale sunt angajați 850.000 de lucrători, din care 89% femei, dar dacă se ia în calcul și munca la negru numărul acestora ajunge la două milioane.

Printre lucrătorii din domeniul casnic sunt și mulți români, mai puțini bărbați și foarte multe femei. Publicația Le nius, axată pe tema vieții și activității imigranților din Peninsulă, prezintă povestea româncei Mirela Iftimoaie, care lucrează ca „badantă” în Italia de 16 ani.

„Am ajuns în Italia în 2005 – a povestit românca noastră pentru sursa citată – inițial la Roma, unde m-am aveam un văr și apoi, datorită unei prietene, mi-am găsit un loc de muncă la Cesena, ca îngrijitoare.

M-am dus acolo pentru că se câștiga mai bine, dar a fost o perioadă foarte dificilă. Doamna la care lucram mă certa dacă mâncam un fruct sau mă așezam câteva minute în fața televizorului. Am stat opt luni, nu știam italiană, nu știam să merg cu bicicleta. Trebuia să merg să iau apă de la fântână, dar nu m-am speriat, pentru că sunt trăită la țară, știu ce-i munca.”

Mirela a lucrat la Iași, într-o fabrică de mobilă, dar s-au făcut restructurări și a fost dată în șomaj. S-a trezit deodată singură, fără un loc de muncă și cu un băiat de 18 ani care voia să urmeze o facultate. Singura posibilitate pe care o avea era să plece la muncă în străinătate.

„Îmi doream ca fiul meu să continue să studieze și mi-a fost greu să-mi găsesc un alt loc de muncă. În țara mea este destul de comun să decizi să pleci pentru a-ți întreține familia. Pleci din disperare, pentru că nu există altă alegere. Nu știi ce vei găsi, nu știi limba, dar o faci oricum. Nu ai altă posibilitate”, a mărturisit Mirela.

Mirela s-a născut într-o familie simplă, iar despre copilăria și tinerețea ei povestește: „Am trăit bine în timpul comunismului. Toată lumea avea un loc de muncă, nimeni nu era pe stradă fără niciun rost. Doar că nu era prea multă mâncare, doar ce puteai obține pe cartelă, un litru de ulei pe lună, două pâini pe zi, un salam”.

A făcut liceul, apoi s-a căsătorit și l-a născut pe Daniel, fiul său: „Când eram tânără nu credeam că voi pleca vreodată din țara mea. Apoi, odată cu căderea lui Ceaușescu, se găseau la noi de toate: banane, kiwi, portocale… Păcat că nu mai erau bani. Fabricile au început să concedieze lucrătorii și încetul cu încetul nu a mai fost de lucru. Dar într-un anumit sens a venit și libertatea. Acum oamenii îl regretă pe Ceaușescu.”

Acasă, Mirela o are pe mama ei, în vârstă de 76 de ani: „Sunt singura ei fiică. Mă întorc câteva luni în fiecare an, dar nu este același lucru. Plângeam mult de fiecare dată când ne despărțeam, acum ne-am obișnuit. Din fericire, există WhatsApp!”

Ajunsă în Italia, Mirela a început să învețe limba: „În prima mea experiență, în Emilia Romagna, îi cumpăram doamnei reviste și ea, terminând de citit, mi le arunca în față spunând: ‘Acum poți să le citești și tu!’. Le luam cu lacrimi în ochi și mergeam în altă cameră repetând de sute de ori acele cuvinte care la un moment dat au început să aibă sens”.

Mai târziu, Mirela a avut un alt loc de muncă, dar nici acolo drepturile nu i-au fost respectate: „Între 2007 și 2008 am lucrat pentru o altă doamnă alături de care m-am regăsit mult mai bine, dar nu am avut nicio clipă liberă. Apoi, într-o zi, m-am dus la CGIL și am descoperit că am dreptul la două ore libere pe zi de odihnă, dar și miercuri după-amiază și sâmbătă și duminică seara. Am venit acasă, unde lucram, și le-am asta, iar copiii doamnei mi-au spus că, dacă vreau, pot pleca. Și așa am făcut, am găsit un alt loc și de atunci sunt liberă!”.

Din 2008 până în 2014, Mirela a lucrat la o doamnă pe nume Prima, din Ravenna: „Doamna avea 90 de ani când am început și mă gândeam că nu voi sta mult. În țara mea oamenii mor mai curând, dar în schimb am stat împreună 6 ani”.

Curând s-a creat o relație de afecțiune între cele două: „Mă considera ca pe o fiică. Îmi spusese că înainte de a-l aduce pe lume pe Edgardo, singurul ei fiu, pierduse o fată care ar fi fost de vârsta mea. „Vreau să te adopt”, mi-a zis. Era o persoană grozavă. O duceam în parc și începea mereu să cânte. Era îndrăgostită de operă. Avea o voce frumoasă. Am iubit-o foarte mult. Multă vreme, după moartea ei, i-am purtat fotografia în portofel. Acum fotografia e în camera mea, lângă patul meu.”

După Prima, Mirela și-a găsit de lucru la doamna Seconda (pare un joc de cuvinte, dar e reală coincidența) în vârstă de 89 de ani, tot în Ravenna unde lucrează și acum: „Mă simt foarte bine aici, parcă aș sta cu familia mea. Fiicele ei sunt ca surorile mele. Ele locuiesc în alte orașe, vin să ne viziteze din când în când. Au încredere în mine și cu doamna nu sunt probleme, chiar dacă se simte din ce în ce mai rău. Suferă de Alzheiemer.”

Mirela este mulțumită de alegerea pe care a făcut-o cu ani în urmă, cea de a veni în Italia. „Sunt mulțumit de cum au decurs lucrurile. În acest moment, în România situația se înrăutățește, iar eu pot trimite ajutor întregii mele familii. Voi sta cu signora Seconda până la sfârșit, apoi mă voi duce acasă să am grijă de mama mea. Vreau să mă întorc, mi-am petrecut o viață întreagă având grijă de ceilalți.”

Related Articles

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Stay Connected

0FansLike
3,097FollowersFollow
0SubscribersSubscribe

Ultimele Stiri